Pentru a prospera cu adevărat în închisoare, trebuie să renunți la orice speranță și să fii complet acceptant față de situația ta.

Acceptarea și lipsa de speranță sunt veri apropiați. Ambele sunt necesare pentru a prospera în încarcerare, una fără cealaltă nu este suficientă. Un om poate accepta soarta sa, dar rămâne o scânteie arzătoare de speranță că norocul său se va inversa. Va rămâne mereu un turist care trăiește printre localnici, prins într-o vacanță de coșmar fără sfârșit. Un alt om poate că a stins acea scânteie a speranței, dar încă nu-și acceptase soarta; că este un prizonier, un protejat al statului, un om fără agenție sau autonomie. Și el este turist, dar de un alt fel. Destinat perpetuu să fie un cal care nu se rupe niciodată, ci este mereu șaua și călărit, un somon conștient că înoată la nesfârșit în amonte, dar care nu poate niciodată să ia o pauză.

Ambii bărbați sunt torturați, primul fiind resemnat cu soarta sa, dar sperând fără încetare ca miracolul său să vină. Starea lui îl transformă într-un copac care nu poate să-și crească rădăcini. El crede în orice moment Timpul lui va veni Un Mântuitor va apărea Se va întâmpla un miracol și coșmarul lui se va sfârși. Al doilea bărbat știe că nimeni nu-l va ajuta, nu există salvator, știe că va executa fiecare secundă din pedeapsă, dar fiecare zi va fi o tortură, fiecare zi mai rea decât precedenta, pentru că în mintea lui este Tot un individ, nu un număr. Este o viață crudă să fii singurul individ. Desigur, este posibil să fii ambii bărbați într-o zi oarecare.

Pentru mine, sunt în mare parte primul om. Accept condiția mea actuală, accept că autonomia mi-a fost luată. Accept că sunt prizonier pentru moment, dar încă sper că această nedreptate magnifică va fi reparată. Ocazional, sunt al doilea bărbat, unde speranța mi se stinge și îmi pierd încrederea că această nedreptate va fi reparată, iar fiecare fibră din ființa mea se încrețește la ideea că nu mai sunt bărbat, ci deținut.

Desigur, există un al treilea bărbat Omul care prosperă în închisoare. Nu are nicio speranță, poate că nu a avut niciodată niciuna, poate nici măcar nu cunoaște sentimentul. Acest bărbat acceptă total – chiar se bucură – lipsa autonomiei. Omul instituționalizat. Fiecare nevoie – mâncare, adăpost, îngrijire medicală, socială, scop – toate sunt îngrijite pentru el. Și-a pus rădăcini și a crescut, ratat, îngrijit cu grijă, ca un copac bonsai. Singura lui teamă este teama eliberării iminente.

Sper să nu fiu niciodată acel al treilea om, sper să fiu mereu un turist aici, printre băștinași, calul sălbatic neîntrerupt, somonul care înoată în amonte. Poate chiar tigrul magicianului care cântă fidel sub indicațiile magicianului, până într-o zi când acesta decide că este un tigru și nu o pisică, și îi smulge gâtul magicianului live, pe scenă. Acceptare și lipsă de speranță, doi veri pe care sper să nu-i mai întâlnesc niciodată.